Un drum … în viață
September 21, 2017
Doamnelor, renunțăm la victimizare?
September 23, 2017

Mi-am ars curajul pe rug ca să nasc iar curaj din cenușă

Când eram prin clasa a 5, m-am înscris la teatru dramatic, din incinta Casei de Cultură din orășelul nostru. Țin minte că pregăteam un fragment din „Frunze de Dor” de Ion Druță. Nu țin minte ce rol jucam, știu că aveam de spus doar câteva replici în timp ce spălam podeaua. Am făcut vreo 4-5 repetiții și pe urmă nu m-am mai prezentat.

Mi-a fost frică de eșec, mi-am spus că nu joc bine, că nu am talent, că mai bine fac altceva. Mi-am încurajat frica care-ncepuse să-mi stăpânească tot corpul. Frică ce a născut lașitate, pentru că n-am avut curajul să-i spun profesoarei că n-o să mai vin. Am ales să fug de fiecare dată când o vedeam.

Atunci am îngropat un vis al copilăriei mele, de a mă face actriță. Nici măcar nu mi-am dat șansa de a încerca, de a-mi explora creativitatea.

Această atitudine față de visurile mele a devenit un exemplu. Entuziasmul se face din ce în ce mai mic și-i oferă scaunul fricii, neîncrederii, rușinii.

Când am intrat la facultate, în cadrul universității mai era Facultatea de Arte Frumoase, unde puteai să faci muzică, dans, teatru. Cursurile se făceau seara.

Mi-am înaripat visul pierdut altădată și m-am înscris la teatru, împreună cu o prietenă. Prima perioadă făceam exerciții de dicție, de exersare a mușchilor vorbirii.  Noaptea dacă mă trezeai puteam să spun dintr-odată „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru” și așa mai departe.

În al doilea semestru, am început să montăm o piesă, să-mi fie rușine că nu mai știu ce piesă. Noi nu trebuia decât să exersăm niște mișcări de dans plastic, pentru care ne-am pregătit sârguincios. Chiar am prezentat piesa noastră pe scena de la Palatul Național. Am fost filmați, aplaudați, lăudați de profesorul nostru, am primit flori de la sora mea, de la prietena mea. După cum vă dați bine seama, eram în al nouălea cer de fericire.

În anul doi, am început să montăm o piesă de teatru, cu roluri, cu texte care trebuiau învățate. Eram în sala de curs când profesorul ne trecea pe fiecare în față să jucăm un rol oarecare. Ce credeți c-am făcut? Mi-am luat geanta și am ieșit din sală,  fix ca un șoarece.

Nu m-am mai prezentat la cursuri. Prietena mea a absolvit, au mers în turnee, unul dintre foștii colegi a ajuns să lucreze chiar la Hollywood.

Îmi pare rău și astăzi că pun limite visurilor mele, că mă las cotropită de prădătorul psihic care-mi ia tot entuziasmul, tot curajul, toată dorința mea.

Am observat cât de tare mă opun măreției visurilor mele, nu le dau voie nici măcar să se manifeste, le iau din start permisul de a mă conduce spre lumea mea creativă.

Nu regret faptul că nu m-am făcut actriță, regret oportunitatea de a mă împrieteni cu succesul, curajul de a privi oamenii în ochi, de a-mi expune punctele de vedere. Cred că exact din aceste regrete am început să scriu.

Scrisul mă ajută să mă cunosc. Scrisul mă ajută să păstrez viu entuziasmul unei idei, a unui proiect, a unei întâlniri. Scrisul mă ajută să-mi cultiv curajul.

Când am auzit prima dată că Bill Gates a vândut pungi în piață, am rămas fără replică. Am rămas mută în fața curajului acestui om de a-și croi visurile. Și nu numai el, sunt mii de astfel de exemple.

Oameni care visează măreț, oameni care cred în ei, în idealurile lor și care trec peste eșecuri, peste piedici, peste frică, spre drumul împlinirilor.

Eu mi-am închis visurile într-o cutie mică, respectiv, s-au îngustat și ele, pentru că nu le-am lăsat loc să se manifeste. Mi-a fost frică să visez măreț, mi-am croit idealuri atât de mici, mult mai mici decât aș încăpea în ele, măcar să le pot îmbrățișa, să le las să zboare cât de sus pot.

Acum, îmi dau provocări în fiecare zi. Am început cu provocări mici, de exemplu, să scriu zilnic ceva, să învăț să mă bucur de clipă chiar dacă uneori mimez, dacă mimezi mult devine parte din tine, să mă privesc în ochi când mă uit în oglindă și să-mi vorbesc cu duioșie, să dau bună ziua tuturor oamenilor, chiar dacă nu-i cunosc, să-i spun mulțumesc educatoarei pentru zâmbetul de pe fața copiilor mei.

Și mă simt minunat, toate fac parte din mine, încep să-mi iert chiar și lașitatea și să-i spun mulțumesc,  pentru că ea a dat naștere noului meu curaj, mic, dar al meu!

sursa foto: pixabay

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *