Cum să-ți construiești rutina de îngrijire a tenului
November 15, 2017
Buciumul şi Mioriţa
November 23, 2017

Femei care aleargă cu lupii – o carte care zgârâie, roade și demolează pereții sufletului feminin

Am fost atâția ani o ființă deghizată, drăguță cu toți, timidă, blândă, tăcută. Ajungeam să-mi cer iertare și pentru aerul pe care îl respir.

Ajunsesem să-mi fie frică să râd din tot sufetul, altfel mi se spunea că sunt căscată. Și-am învățat să zâmbesc fals, în colțul gurii și să râd oribil de discret la glumele aiurea.

Găseam prilejuri să mă justific pentru fiecare înghițitură de apă…

Ajunsesem să-mi fie frică de proriile idei, care curgeau permanent, ca un râu și care erau bine străjuite de prădătorii psihicului meu :  “ cine mai face așa ceva?” “cui îi trebuie toate astea?”  “de ce crezi că ție ți-ar reuși?” etc.

Și umblau ideile mele hoinărind să găsească un fir de lumină, să poată ieși, dar nu era, avusesem grijă să-mi întăresc paza. Și se scufundau într-un hău mlăștinos, devenind ceea ce credeam despre ele. Dac-ar fi despre ele…era ceea ce credeam despre mine, că nu pot, nu merit, nu trebuie. Să tac, să ascult, să mă supun – acestea erau verbele existenței mele.

Scriu aceste rînduri ca urmare a lecturii unei cărți absolute minunate  “femei care aleargă cu lupii povești și mituri ale arhetipului femeii sălbatice” de Dr. Clarissa Pinkola Estes.

Și-am văzut într-o zi un punctuleț luminos. Mi l-a arătat cineva. M-am dus într-acolo, dar mi se părea prea strălucitoare lumina. Nu meritam atâta strălucire. Am ezitat o vreme  în care-am vrut să renunț de tot, dar mi-a apărut un drumeț în cale și mi-a spus “încearcă”. Am ieșit prin acel punct și nu știam ce să fac. Aveam o coadă lungă care mă trăgea înapoi în mlaștină, iar coada eram eu…

Și-atunci m-am despărțit de coada mea, pentru că la un moment dat trebuie să lăsăm să moară ideile noastre învechite, viziunile noastre uzate. Și mi-am lăsat să moară ceva din mine…ca să poată naște ceva nou…

Să nu credeți că aberez, cu toate că așa ar părea…e despre mine. Această carte e despre mine, și despre tine, și despre mama, și despre lupi, e cartea tuturor femeilor. E cartea care spune lucrurilor pe nume, te regăsești și frige-al naibii această regăsire, pentru că ești acolo, la cheremul societății. Pentru că ardem pe rugul pe care singure l-am aprins, pentru că împrăștiem fluturași cu regrete, dar nu facem niciun pas să ieșim dincolo de vină și regret.

“Să lepădăm falsele mantii ce ni s-au dat. Să îmbrăcăm mantia autentică a instinctelor puternice și a cunoașterii. Să pătrundem în ținuturile psihice care ne aparțineau cândva. Să ne scoatem bandajele. Leacul e pregătit. Să redevenim chiar acum femei sălbatice – să strigăm, să râdem, să cântăm spre slava Celei care mult ne iubește.”

Este o carte despre viața interioară a femeilor, despre puterea noastră infinită, despre gropile pe care ni le săpăm, despre iubirile pe care le trăim, despre furia noastră și necesitatea de a ne ierta, de a ierta.

E o carte plină de povești cu o putere extraordinară de a ne transpune în centrul lor, povești care răscolesc în toată ființa noastră și ne pun față în față cu noi înșine, dezbrăcate de rușine, frică și lașitate.

O carte despre puterea creativității noastre, despre cum ne irosim noi energia pe oameni care nu merită și lucruri inutile. Fiecare dintre noi e înzestrat cu un har divin, pe care de cele mai multe ori îl lăsăm uitării și ajungem în apele tulburi ale propriei existențe, iar viața noastră creativă e sub aceste ape.

Autoarea nu judecă nicio secundă comportamentele noastre, dimpotrivă, ne invită să ne redescoperim și ne asigură că există sorți de izbândă din orice noroi, e plină de compasiune și înțelegere.

“Este o carte de povești pentru femei, oferite drept repere de-a lungul drumului. Citiți-le și meditați asupra lor. Vă vor călăuzi spre propria libertate cucerită prin mijloace natural, spre iubirea de sine, de animale, copii, pământ, surori, bărbați, iubiți. Trebuie să vă spun că porțile către lumea Sinelui sălbatic sunt puține, dar prețioase. Dacă aveți o rană adâncă, aceasta e o poartă. Dacă aveți o poveste foarte veche, aceasta e o poartă. Dacă iubiți cu o sete sălbatică cerul și apa, aceasta e o poartă. Dacă tânjiți după o viață mai adâncă, mai plină, mai sănătoasă, aceasta e o poartă.”

Cartea nu se citește foarte ușor, sau cel puțin la mine așa a fost. O citeam și mă opream să meditez, pentru că mă trimitea pe niște tărâmuri din mine despre care nu știam nimic, sau care erau acoperite cu scuze și regrete. Apoi reveneam din nou la ea. Am citit-o aproape două luni și o să rămână de acum încolo pe noptiera mea, pentru că fiecare pagină, fiecare cuvânt e o putere care mă încarcă automat.

Cât de direct vorbește scriitoarea despre puterea intuiției noastre, despre veșnicile noastre scuze, despre modul cum ne condiționăm noi viața : “ munca ta va avea un sens doar dacă îți iei doctoratul, doar dacă te felicită însăși regina, doar dacă primești cutare sau cutare premiu, doar dacă ți se publică lucrările în cutare sau cutare revistă, doar dacă, dacă, dacă…

Toate aceste condiționări nu fac decât să îndoape sufletul cu hrană de proastă calitate.“

Noi toate suntem femei sălbatice, iar în contextul din carte cuvântul sălbatic este folosit nu în sensul modern, ci în sensul său originar, desemnând un mod de viață natural. Această carte ne întoarce cu fața spre femeia sălbatică din noi, care abia așteaptă să-și urle durerea, oboseala, neiubirea. Asemenea lupilor.

Aș putea scrie zeci de pagini despre această carte și oricum n-aș cuprinde nici a zecea parte  ceea ce se transmite în carte, dar important e să mă întorc spre mine și să mă întreb unde mi-e sufletul?, pe unde rătăcește?, cum supraviețuiește fără mine?

Și dac-ați ști că absolut întâmplător am cartea, dar aceasta întâmplare este o adevărată minune pentru mine, mai ales că sunt interesată de viața interioară și puterea autenticității.

Eram la Moldexpo, la bookfest, cu tot cu copii. Îmi propusesem să cutreier toate editurile, să caut cărți bune, dar copiii mă duceau doar spre tarabe cu cărți pentru copii. Copiii răsfoiau niște cărți, de la masa alăturată, o doamnă minunată îmi zice că are pentru mine o carte superbă și mi-o arată. Eram obosită, nimic nu-mi cumpărasem mie, am acceptat să merg pe mâna ei. Și-i sunt recunoscătoare până la cer doamnei de la editura Niculescu. A știut ea ce-a știut.

Vă recomand cu toată căldura această carte minunată, care schimbă viețile noastre, care ne întoarce spre respectul de sine. E de-ajuns să privim un apus de soare și suntem mai aproape de ființa noastră sălbatică!

foto: arhiva personală

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *