Buciumul şi Mioriţa
November 23, 2017
bonjour tristesse
Când lucrurile nu merg chiar așa cum ți-ai propus…
December 4, 2017

De ziua mea, cadoul e pentru voi!

Peste o săptămână împlinesc 33 de ani. 33, ca la doctor! Sunt om mare de-acum, cadourile mi le fac singură şi-mi rostesc dorinţele cu glas tare. Ştiu ce să cer şi ştiu ce-mi doresc, iar anul ăsta, una din dorinţe este să fac un cadou de ziua mea.

Vorbeam cu o prietenă zilele trecute şi, din una-n alta, am ajuns la „oare ce-şi aduc aminte copiii când vine vorba de Crăciunul în familie?”. Tot vorbind pe tema asta, am aflat că ea face nişte minunăţii de decoraţiuni de sărbătoare (şi nu numai). E un fel de spiriduş al lui Moş Crăciun, doar că nu e mică, nu are nici barbă şi nici tichie pe cap, din contră, e o femeie superbă, pe nume Theo!

Pentru că eu am primit deja cadoul de ziua mea (şi de Moş Nicolae şi de Crăciun, probabil…), m-am gândit că un mod foarte bun de a sărbători, ar fi să fac un concurs. Şi cum la orice concurs există un premiu pentru câştigător, Belle Bijoux (alias Theo, spiriduşul cu mâni dibace) îl va dărui cu drag. Majoritatea concursurilor de pe internet şi de pe social media sunt cu „like and share”, dar asta ar fi prea banal pentru ziua mea. Aşadar, câştigătorul va fi cel cu cea mai apreciată poveste din copilărie. O poveste de Crăciun, bineînţeles. Dacă vrei să participi şi să ai o şansă de a câştiga premiul, tot ce trebuie să faci este să ne spui care este primul Crăciun din viaţa ta, de care-ţi aduci aminte. Povesteşte-ne (cam) ce vârstă aveai şi ce-ţi aminteşti, iar cititorii Belva şi prietenii tăi de pe Facebook vor decide câştigătorul.

Ca să-ţi faci o idee, încep eu (şi nu, nu am voie să particip la concurs):

Primul Crăciun de care-mi aduc aminte, a fost pe când aveam vreo 3-4 ani. Eram la ţară la bunici, iar, pe vremea aia, iernile erau geroase şi cu muuuultă zăpadă. Bine, eu eram destul de pitică încât tot din jurul meu să mi se pară uriaş…

Ţin minte căldura din odaie şi răcoarea geamului de care-mi lipisem nasul ca să-l văd pe Moş Crăciun când ajunge şi la noi. L-am aşteptat o vreme, până când mamaia mi-a spus că are o surpriză pentru mine. M-a încotoşmănat serios şi am ieşit în grădiniţa din spatele casei. Acolo, în bradul înalt până la cer, străluceau cele mai frumoase beculeţe colorate pe care le-am văzut vreodată. Am stat afară, cu ochii cât cepele şi o bucurie nemărginită şi l-am admirat. Era cel mai frumos cadou pe care mi-l imaginasem (şi, sincer, habar nu am cum au reuşit să împodobească ditamai bradul, atât de frumos). Când a început să-mi clănţăne bărbia, mamaia m-a băgat repejor în casă, lângă sobă, dar gândul îmi rămăsese afară în ger.

De fiecare dată când mă gândesc la asta, retrăiesc acea bucurie şi poate de aceea, pentru mine, Crăciunul înseamnă a dărui bucurie copiilor mari şi mici.

Dacă nu ai prins curaj încă, să ştii că premiul pentru acest concurs este în fotografia de mai jos. În plus, a povesti amintirile dragi din copilărie îţi va încălzi sufletul şi va aduce un zâmbet celor ce te vor citi. Promit!

Voi anunţa câştigătorul pe Facebook-ul Belva, pe 2 decembrie, după ce-mi voi bea cafeaua aniversară şi voi lenevi niţel, adică pe la ora 12. Aşadar, spor la povestit şi succes! Ai o săptămână să îţi aduci aminte de tine, copil.

Sursa foto: freepik, eu si Belle Bijoux

Share

2 Comments

  1. vavaly says:

    Amintirile mele legate de Crăciunul copilăriei sunt destul de sărace pentru că această sărbătoare nu avea prea multe conotații în anii 80, cand eram eu copil.
    Ceea ce mi-a rămas mie în minte în special este agitația cu care părinții mei începeau pregătirile, cozile interminabile la care stăteam alături de tatăl meu pentru a cumpăra cele necesare. Niciodată nu au lipsit cozonacii, oricât de greu de făcut erau, niciodată nu a lipsit salata beof, niciodată nu a lipsit atmosfera aceea de ”acasă” și de ”belșug”, cu toată sărăcia care era de fapt în jurul nostru.
    Noi, copiii, nu aveam așteptări prea multe de la nici un ”moș”, fie ell Crăciun sau Gerilă. Niciodată nu am făcut liste cu ce ne dorim, nu am trimis scrisori, nu ne-am dorit nimic. Doar ne bucuram de ceea ce primeam, ne lăsam surprinși, ne simțeam iubiți și ni se părea că cele câteva portocale ce poposeau în casa noastră reprezentau culmea belșugului.
    Nu am avut brad niciodată în copilăria mea, poate cel mult o creangă de brad în care atârnam entuziaști câteva bomboane de pom… care aveau un conținut atât de dubios că tatăl meu spunea că e pâine.
    Îmi amintesc însă un anumte Crăciun când am fost la o colegă în vizită și, în mijlocul sufrageriei, trona cel mai frumos și împodobit și colorat brad pe care îl văzusem vreodată. De fapt probabil că nu mai văzusem alți brazi decât la grădiniță și în poze. Aproape că îmi era teamă să intru în cameră, îmi era teamă să mă apropii de el, priveam cu sfială către globuri și podoabe, mă rușinam de timiditatea mea față de părinții colegei. Țin minte că aveau chiar și biscuiți aduși din altă țară, cu un gust divin. Aveau chiar și friptură de porc și o mie de alte bunătăți care în mintea mea de copil căpătaseră proporții de avere din peștera lui Aladin.
    Dar știți ceva? Dincolo de faptul că nu am fost nici o clipă invidioasă pentru ceea ce avea colega mea, tot ce vroiam era să mă întorc acasă la mine, la părinții mei, la cele două portocale ale noastre pe care urma să le împart cu fratele meu. Simțeam că ceea ce trăiam era prea mult pentru mine, că nu fac parte din acel decor și că locul meu e doar ”acasă”.
    Ne mulțumeam cu atât de puțin pe atunci și eram atât de fericiți!

  2. Iuliana says:

    Eu țin minte frânturi din frageda copilărie, și anume bradul cu lumânări, o punga cu portocale din care era voie sa luam numai una pe zi și bomboanele fondate, vreo 15, ale căror ambalaje le foloseam timp de mai mulți ani. Și faptul ca era un brad natural, de fapt un pin care lasă multe ace pe care eu adoram sa le strâng, ac cu ac, în fiecare dimineață. Iar bradul stătea împodobit pana în primăvara!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *