ojă
Când mama e model de inspirație pentru unghiile date cu ojă
March 28, 2017
traduce
Cum se traduce „Femei perfect de imperfecte”?
April 6, 2017

Cum m-am reapucat de scris

carte femei perfect de imperfecte

Această dorință de a scrie, de a-mi autoanaliza trăirile sau de a pune în ordine pe hârtie evenimentele de peste zi, m-a urmărit de mic copil. Țin minte că, mai întâi, am făcut o pasiune pentru cuvântul scris, încă înainte de a putea citi efectiv. Dacă era tata prin preajmă, îl puneam să-mi citească de o sută de ori aceeași poveste (săracul, ce răbdare de fier a avut), dacă se întâmpla să nu fie disponibil, stăteam cu cartea în față, dădeam pagină cu pagină și îmi spuneam singură povești.

La un moment dat îmi desenam și apoi decupam mici personaje din hârtie pe care le tot puneam în fel de fel de situații ipotetice și de dialoguri imaginare. Cutia de carton unde îmi țineam micile păpuși era comoara mea cea mai de preț. Îmi amintesc că la un moment dat ne-au vizitat niște prieteni de familie cu o fetiță de vârsta mea, căreia i-am prezentat comoara și am fost extrem de dezamăgită că ea nu s-a simțit impresionată și nu înțelegea pentru ce îmi erau așa dragi micile bucăți de hârtie ori material colorate.

Cele mai frumoase momente le trăiam la școală, atât în clasele primare, cât și în generală, la ora de română, când eram rugați să citim în fața clasei diversele compoziții pe care le primeam ca temă. Colegii abia așteptau să citesc ce scrisesem, iar dascălii, deși nu mai aveam nevoie de notare, mă rugau de fiecare dată să citesc și îmi selectau micile fantezii copilărești pentru revista școlii. În acele momente mă simțeam și eu bine în pielea mea. În acele momente simțeam că fac și eu ceva așa cum trebuie.

Din păcate, descurajată de circumstanțe, de alți dascăli și de neîncrederea în forțele propii, în perioada liceului și a facultății, am lăsat-o mai moale cu scrisul, deși simțeam că mereu îmi lipsește ceva. Am încercat să mă pliez pe diverse stiluri de blogging care nu mi se potriveau, să scriu despre diverse domenii care nu mă atrăgeau în mod special, însă păreau de interes pentru public, să nu ies din rigorile diverselor stiluri ori specii jurnalistice, însă toate aceste încercări eșuate și oportunități ratate nu m-au făcut decât să renunț și să ajung la concluzia că nu am talent sau fler sau acea sclipire de care are nevoie un scriitor.

Am tot trăit cu impresia asta până nu demult când s-a născut fiica mea și atunci, luptându-mă cu mine însămi și cu temerile mele de prospătă mămică, am reușit cumva să mă redescopăr și să redescopăr pofta de scris. Însă până a ajunge la această poftă, a trebuit:

Să mă iert pentru anii irosiți în încercări inutile, pentru oportunitățile ratate din teamă, neștiință ori prostie copilărească, pentru neîncrederea în forțele proprii.

Să iert și să accept oamenii care m-au descurajat atunci când tânjeam după o vorbă bună, mai ales că erau figuri de autoritate, foarte importante pentru mine la acea vreme.

Să mă accept așa cum sunt și să accept că voi fi criticată, luată în derâdere, arătată cu degetul și că nu toată lumea va aprecia textele mele.

Să-mi regăsesc vocea, care se afla acolo în stare latentă, mută, pentru că eu însămi îi pusesem botniță de mult prea multe ori.

Acum am ajuns să trăiesc un vis frumos. Urmează să fiu publicată. Am capitolul meu, bucățica mea de suflet într-o carte scrisă alături de alte șapte femei uimitoare, fiecare dintre noi cu povestea și durerile ei. Vă invit cu drag la lansarea de la Brașov. Urmează una și la Iași, cât de curând.

Pe viitor? Voi continua cu siguranță în Belva, dar îmi doresc ca în cursul anului să lansez și un proiect personal de blogging. Am să vă povestesc mai multe la momentul potrivit.

Cât despre scris? Ei bine, n-am să mai pun niciodată botniță vocii interne care-mi dictează cuvintele pentru că atunci când scriu o fac cu zâmbetul pe buze și am energie pentru toată ziua. Mai departe, nu pot decât să vă invit să mă citiți și să vă urmați propriile pasiuni fără teamă. Teama ucide fericirea.

PocketLinkedInFacebookShare
Carmen Păun
Carmen Păun
Sunt o femeie abia ieșită din adolescență și care încă învață care e treaba cu viața de adult. Deși uneori pot părea agitată sau nerăbdătoare, să știți că sunt foarte prietenoasă și îmi place să râd cu poftă, din tot sufletul, cu gura până la urechi. Sunt proaspătă soție și mamă de fetiță frumoasă foc (încă mai am de învățat cum vine asta), fiică, soră și am o pisică obraznică pe care o ador.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *