Sărmăluțe în cuib de varză
September 13, 2017
mutat
Ce trebuie să știi când te muți în casă nouă? (Partea a doua)
September 15, 2017

Caut o doamnă. O cunoaște cineva?

Ce facem în momentele în care emoțiile pun stăpânire pe gândire?

Palmele transpirate mi se încleștează pe volan. Fruntea se sprijină pe dosul lor și fac eforturi să nu apăs în mod repetat claxonul, în semn de protest. Sunt consternată, iar gândurile mele vânează argumente care să aducă și mai multă dramă situației.

În același timp, caut resurse în interior ca să mă calmez și să mă relaxez. Cu toate astea, întrebările (retorice) dau năvală:

Ce mi-a trebuit mie să plec de acasă și să-mi las fetița de nici cinci luni pentru prima oară în grija tăticului ei? Deja mă sunase să-mi spună că cea mică se trezise plângând imediat după plecarea mea. Oare nu mâncase suficient și s-a trezit de foame? Sau a visat ceva? Ori a trezit-o un zgomot?

De ce mi-a lipsit puterea să spun NU și m-am pus pe drumuri, când am acasă copil mic?

Ce lecție îmi predă mie Universul chiar acum? 

Cu întrebarea asta venea și răspunsul. Îmi dădeam seama că reușesc să-mi calmez ”casa emoțiilor” (amigdala) și pot să gândesc din nou. Pe semne că trecuseră 90 de secunde de la incident, iar exercițiul de inspir-respir funcționa de minune.

Cu doar câteva secunde înainte să opresc pe dreapta și să am acest dialog interior, dădeam cu spatele ca să parchez, pe o stradă cu sens unic. Tocmai luasem dreapta de volan și eliberasem frâna când am văzut-o în oglinda retrovizoare. Frânasem brusc, să n-o lovesc.

Scot mașina din viteză și cobor.

-N-ați observat că eram în marșarier, cu semnalul pus? Era să intru în mașina dumneavoastră, exclam eu cu brațele ridicate!

-Așa, și? îmi răspunde doamna de vreo 50 de ani, care se strecurase cu mașina ei micuță pe locul meu de parcare.

-Doamnă! Nu-i frumos ce faceți, se aude și vocea șoferului care oprise regulamentar în spatele meu și asistase la întreaga scenă.

Fără niciun alt comentariu, doamna își încuie mașina și se îndepărtează, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Urc înapoi la volan uimită și speriată că tocmai evitasem să boțesc două mașini. Pornesc în trombă bulversată de lipsa de reacție a femeii. Un alt loc de parcare ”mă aștepta” la doar câțiva metri, doar că de data asta pe o trecere de pietoni, demnă de arhiva celor de la  ”Ai parcat ca un bou”.

Eram atât de descărcată emoțional încât nu-mi mai păsa de nicio etichetă.

Mă uit în stânga, în dreapta, nici țipenie de om. Doar mașini parcate peste tot, inclusiv la celălalt capăt al zebrei, ceea ce mă face să ridic neputincioasă din umeri și să exclam ”asta e!”. Scuza că voi sta maxim o oră în zonă mi-a permis să trec peste mustrările de conștiință care-mi trâmbițau deja în ureche.

Brusc realizez că este 10:47 și mai aveam 13 minute să ajung la întâlnire și să mă calmez. Îi promisesem unei prietene că o voi reprezenta într-o negociere pentru un spațiu pe care dorea să-l închirieze.

Nervii și negativitatea nu aveau ce căuta în următoare oră, sau în orice oră. Trebuia să fiu un bun observator și să intervin cu sugestii atunci când clauzele contractuale erau dezbătute.

Nicio negociere nu seamănă cu alta și în fiecare, pe lângă experiență, creativitatea joacă un rol decisiv. Pentru a le putea accesa, trebuia să mă calmez rapid.

Continui să respir profund timp de alte câteva minute cu mintea la micuța mea și zâmbetul ei șugubăț.

Pe măsură ce respiram, amigdala se calma ușor, ușor, iar neocortexul găsea explicații raționale pentru cele întâmplate mai devreme:

-E firesc să te simți nedreptățită, dar n-ai de unde să știi ce era în sufletul acelei femei și ce anume a determinat-o să se comporte așa, îmi șoptea vocea mea rațională.

-Poate primise o veste groaznică sau poate suferea pierderea cuiva drag. Ori era mama unuia dintre cei dispăruți în drama Colectiv. Sau doar o simplă femeie în depresie pe care empatia și prezența conștientă nu o mai vizitau.

”Hai, că ai treabă!”, m-am încurajat zâmbind în oglinda de la parasolarul mașinii. 

O oră mai târziu, contractul de închiriere era semnat grație faptului că mă calmasem la timp. Am identificat soluție după soluție la fiecare mică obiecție ridicată și uitasem complet de pățanie și că acasă am un bebeluș care era dependent de mine.

Ajunsă din nou la mașină, remușcările că parcasem pe trecerea de pietoni dădeau năvală. Țapul ispășitor părea să fie din nou în terenul altcuiva și noi întrebări își făceau loc în mintea mea:

-Oare dacă foloseam alt ton când am vorbit cu ea aș fi primit alt răspuns?

-Se gândea și ea ca și mine la cele întâmplate?

-Ar fi vrut să dea timpul înapoi și să facă altă alegere …

Pulsul încă mi se modifica în timp ce fascinația față de mintea umană creștea și ea: ”Ce impact puternic a putut avea acțiunea acelei femei, despre care nu știu nimic, asupra mea. Dar alegerea de a rămâne blocată emoțional în această întâmplare îmi aparține în totalitate mie!”

Gândul că și ea, cândva, a fost bebeluș și i-a zâmbit și gângurit unei mame care se topea de dragul ei mă scoate din transă și mă aduce în realitate. Pun mâna pe telefon și sun acasă:

  • Heeeei, am terminat întâlnirea. A ieșit perfect! Ajung în 13-14 minuțele …
Share

1 Comment

  1. Cele trei metode de relaxare nu le-am avut mereu în palmares, dar așa ce mult timp salvez de când le știu 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *