„Cum stați cu tensiunea?”. M-am uitat la ea cu ochii injectați, delirând și neștiind ce e cu mine și i-am aruncat privirea aia care zicea „Serios?! Uită-te la mine cum arăt! Cui îi pasă acum ce tensiune am eu?”. Apoi și-a pus mâinile în șold, gata-gata să mă certe că după ce că am ajuns la urgențe în starea aia, nici nu binevoiesc să cooperez. Dar nu era că nu voiam să cooperez! Din contră! Voiam să mă bage mai repede în perfuzii și să mă facă bine odată. Dar am înțeles de abia a doua zi care e legătura între tensiune și starea în care ajunsesem la spital.

Vezi aici tensiometre de încheietură la preț avantajos!

Ajunsesem la urgențe din cauza muncii excesive, a oboselii cronice și a stresului mare. În naivitatea mea, am crezut că o să-mi dea o pastilă miraculoasă, iar într-o oră o să mă întorc la muncă. În momentul în care mi-au spus că e foarte grav și că trebuie să rămân internată pentru cel puțin o săptămână am înlemnit. Iar singura mea grijă de atunci a fost ce fac eu cu toată treaba rămasă. Nu că mai am un pic și dau ortul popii, nu că am o familie acasă, nu că trebuie să fac neapărat ceva cu viața mea, ci cum termin eu naibii toată treaba, dacă o să fiu imobilizată în spital. Și uite așa, în timp ce doctorița vorbea cu mine, eu îmi făceam planul de bătaie și îmi imaginam cum îmi aduc laptopul în spital și cum voi lucra în continuare liniștită de acolo.

Stai, că e grav!

Dar după prima noapte petrecută într-un spital de stat, mi-am luat cu vârf și îndesat cele două palme peste cap și dușul rece din dotare și am înțeles că ceva nu e bine. Nu e bine deloc! Iar discuția de a doua zi cu doctorița din poveste m-a făcut să înțeleg cât de gravă e situația. A venit cu fățuca aia simpatică și cu zâmbetul pe față, asigurându-se că noaptea petrecută acolo a fost un sfetnic bun și că acum are cu cine vorbi.

Mi-a spus că peste 75% dintre oamenii care muncesc în România suferă de o formă sau alta de stres, apoi mi-a înșirat lista de simptome: oboseală puternică, dificultate de concentrare, tulburare de memorie, insomnie, dureri musculare, articulare și gastrointestinale, migrene, depresie, deficit imunitar, alergii, tulburări hormonale și cardiovasculare. Le știam pe toate foarte bine, dar de abia în acel moment mi-am dat seama că eu în ultimul timp trecusem prin toate.

Apoi, ca să mă lovească puternic la „coracon”, a dat-o pe aia lacrimogenă că am un copil acasă și că trebuie să am grijă de el, că munca ar trebui să fie într-un plan mult mai îndepărtat și nicidecum pe primul loc, că sănătatea mea este cea mai importantă și că, dacă eu nu sunt sănătoasă, nici familia mea nu va fi. Dacă am plâns? Doar mă cunoașteți! De când am născut, plâng din orice și mă emoționez din cel mai banal lucru. Așa că atunci am dat drumul la toate lacrimile, la tot stresul acumulat, la toate grijile și neliniștile mele. Am plâns două săptămâni cât am stat în perfuzie, iar când am ieșit de acolo am fost un alt om.

Și acum… ce?!

Am întrebat-o tot atunci, în a doua zi de spitalizare, ce e de făcut? Mi-a explicat că mă vor pune pe picioare, dar că, până la urmă, totul depinde de mine. Pe de o parte, pot să trag în continuare ca MIG-ul și să fac ce scrie aici, ca să țin lucrurile sub control, și să vin periodic la controale, ca să îmi fie prescrise medicamente, iar, pe de altă parte, pot să învăț să am grijă de mine și să îmi schimb complet stilul de viață. Apoi mi-a dat exemple concrete de oameni până în 45 de ani care au murit din cauza stresului și a muncii în exces și cu aia mi-a pus capac.

Când am ieșit din spital, am făcut foarte multe schimbări în viața mea: am mers la nutriționist, am început să fac mișcare, am mers la terapeut, am renunțat la proiectele care nu îmi aduceau satisfacție, am spus mai mult „Nu” celorlalți și mai mult „Da” mie, am renunțat la toți oamenii toxici din viața mea, am făcut mai multe lucruri care îmi făceau plăcere, am petrecut mai mult timp cu mine, am învățat să fac mindfulness, mi-am adus aminte de mine și de lucrurile care mă fac să zâmbesc și m-am concentrat pe asta.

Nu, nu mi-am luat tensiometre digitale de încheietură, nici nu am ținut evidența tensiunii și nici nu am luat tratamente cu diverse medicamente. Și asta nu pentru că mi-aș fi ignorat din nou starea de sănătate, ci pentru că de aproape un an nu a mai fost nevoie să merg la doctor. M-am relaxat, am slăbit 15 kg și am înțeles că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea! Eu sunt modelul fiicei mele și cea care poate să inspire spre mai bine și spre energie pozitivă oamenii din în jurul ei! Eu sunt cea care decide ce face cu propria viață și ce cale alege!

Știu că nu am cum să vă schimb stilul de viață cu un singur articol. Am citit și eu destule articole asemănătoare înainte să ajung în spital. Îmi ridicau un semn de întrebare pe moment sau cel mult pentru câteva ore, apoi o luam din nou din loc în goana mea nebună spre muncă și bani. Zilele trecute am văzut pe Facebook că o mamă cam de aceeași vârstă cu mine, pe care o cunoșteam, a murit din cauze asemănătoare. Sincer nu vreau să mai citesc astfel de vești cutremurătoare și cu siguranță nu știu pe nimeni care să fie încântat de astfel de vești, așa că, vă rog eu, aveți grijă de sănătatea voastră, munciți mai puțin și iubiți-vă mai mult! Iubiți-vă copilul, iubiți-vă familia, iubiți-vă corpul și pe voi înșivă! Iubiți viața într-un mod sănătos și viața vă va iubi la rândul ei!

Eu mi-am învățat prea bine lecția și știu că m-am născut pentru a doua oară. Nu vreau să ajungeți și voi acolo pentru a conștientiza cât de prețioasă este sănătatea pentru viața voastră, așa că nu-mi rămâne decât să vă reamintesc, din când în când, că voi sunteți cea mai importantă persoană din viața voastră!

Foto: Fotograf Irina Mocanu Studio

August 9, 2017
andreea ignat blogger iasi

Eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea!

„Cum stați cu tensiunea?”. M-am uitat la ea cu ochii injectați, delirând și neștiind ce e cu mine și i-am aruncat privirea aia care zicea „Serios?! […]
August 7, 2017

Când suni și vorbești cu Răzvan

Am format numărul nerăbdătoare. Am ascultat cum sună  telefonul și am tresărit când i-am auzit vocea. ”Sunt Răzvan”, a zis, iar eu am tăbărât pe el […]
August 7, 2017

De ce aleargă românii după bani, dar nu știu să-i facă?

Care e prima vorbă despre bani care îți vine în minte chiar acum? Hai, gândește-te câteva secunde și ține-o minte puțintel! Poate fi un citat, poate […]
July 13, 2017
weekend-doar-pentru-mine

În sfârșit! Un weekend doar pentru mine

De când s-a născut Ana, rare au fost momentele când am avut efectiv timp să fiu eu cu mine pentru mai mult de două-trei ore, să […]