Nu sunt o practicantă ferventă a psihologiei pozitive sau cum doriți să denumiți mania aceasta a oamenilor de a fi mereu optimiști. Cred că suntem oameni, nu roboți și încerc să-mi trăiesc fiecare emoție, pozitivă sau negativă, fără a mă minți că nu simt ceea ce de fapt trăiesc prin toți porii.

Încerc, pe cât se poate, să fiu sinceră și autentică cu cei din jur, mai ales în intimitatea de acasă. Dacă nu poți să te manifești cu cei apropiați, pe umărul cui să mergi să plângi?

Acestea fiind spuse, vă mărturisesc că am avut niște zile grele. Pe scurt, am trăit de vreo câteva săptămâni încoace cu o senzație de înec, de piatră de moară legată de gât. Iar mi se scufundau toate corăbiile și-mi dădeau cu minus toate socotelile.

Nu doresc să-mi găsesc scuze, dar atunci când rămâi mare parte din zi singură cu copilul din dotare, când ești singura responsabilă pentru bunăstarea lui, iar copilul are un anișor și nu știe cum vine aia cu jucatul singur, uneori se întâmplă să și clachezi. Nu vi s-a întâmplat niciodată? Nu? Atunci sunteți eroinele mele.

Și ieri s-a întâmplat ceva care mi-a readus aminte cât de recunoscătoare ar trebui să fiu și cum mă învârteam în cerc în jurul problemelor, nedorind de fapt să găsesc soluții, ci să mă lamentez. Îi povesteam soțului durerile mele de moment, timp în care pur și simplu am izbucnit în lacrimi. Fetița de un an și trei luni se juca prin apropiere, m-a observat că plâng, s-a uitat curioasă la mine, s-a apropiat, m-a luat în brațe și m-a pupat.

Dincolo de faptul că a fost cea mai pură și plină de dragoste necondiționată îmbrățișare primită vreodată, am realizat că totuși fac eu ceva bine ca mamă, facem noi ceva bine ca părinți. Și apoi filmul din capul meu a început să se deruleze altfel.

M-am uitat la soț și la fetiță și mi-am dat seama cât sunt de recunoscătoare că sunt amândoi sănătoși și că îmi sunt alături.

M-am uitat la burtica din dotare și am trimis un gând bun bebelușului ce urmează să se nască. Deși un pic mai dificilă ca prima sarcină, totuși nu pot spune că am suferit prea mult nici acum.

M-am uitat în jur și am realizat că îmi place casa mea dezordonată, prăfuită, cu jucării și haine de copil peste tot.

M-am uitat pe fereastră și am văzut soare afară și m-am bucurat că e cald și e vară.

M-am uitat în bibliotecă și am zărit volumul al cărei coautoare sunt.

Motive să mă plâng? Găsesc, dacă le caut. Viața are modalitățile ei de a te trânti la pământ în fel și chip, însă important e să te și ridici. Sună a clișeu, știu, dar e atât de ușor să te scalzi în zeama călduță a invidiei ori a dezamăgirilor de tot felul și să uiți de lucrurile cu adevărat faine din viața ta.

Așa că, vă invit să faceți exerciții de recunoștință ori de câte ori se întâmplă să vă împiedicați. La mine a funcționat. M-am trezit cu zâmbetul pe buze!

Sursa foto: facebook.com/scarymommyitspersonal

June 16, 2017
facebook-feeds

Când uit să râd, mă salvează recunoștința

Nu sunt o practicantă ferventă a psihologiei pozitive sau cum doriți să denumiți mania aceasta a oamenilor de a fi mereu optimiști. Cred că suntem oameni, […]
May 30, 2017
bani

Când alergăm ca hunii și nebunii după bani

Am zis tot timpul că mie mi-ar fi fost foarte bine în perioada când nu existau banii, ci doar trocul. Pur și simplu, când vine vorba […]
May 29, 2017

Promovarea ta contează!

Vine vara, bine-mi pare Fie ploaie, fie soare. Am umbrelă dacă plouă Dacă-i soare, şapcă nouă! Mă gândeam serile trecute cum să vă povestesc de prietenii […]
May 18, 2017
cover_lansare_ccarte_belva

Sâmbătă lansez o carte!

Chiar și scriind titlul de mai sus și încă nu îmi vine să cred că se întâmplă. Sunt coautoarea unei cărți în care mi-am lăsat să […]