citit
Cum am citit peste 70 de cărți în 7 luni?
July 29, 2017
Mama este numai una!
August 3, 2017

Audiobook versus carte tipărită – o falsă dispută

Cartea, în orice formă se prezintă ea posibilului ”consumator” de literatură, este un subiect care mă preocupă constant, din multiple perspective. Fie că mă aflu în ipostaza de cititor împătimit, ce se chinuie de ani buni să scape de o anumită deformație profesională de a citi cărțile cu un ochi critic, fie că adopt ipostaza profesorului care își vrea satisfăcut orgoliul de a naște pasiunea lecturii în elevii săi, fie că uneori am aspirații necugetate la o altă ipostază, aceea de autor, bătălia cărții cu tehnologia, la care asist în ultimii ani, devine un subiect fascinant.

Despre audiobook-uri am auzit cu mai mulți ani în urmă, n-aș putea spune cu precizie când anume. Ideea m-a intrigat atunci. M-am grăbit să o etichetez drept lene de lectură și să sancționez dur opțiunea de a auzi o carte în loc de a o citi. Tot cam în aceeași perioadă văzusem și primele ebook-uri. Pe acestea le toleram însă. Nu mai știu din care motiv anume, dar știu că m-a tentat la un moment dat chiar gândul de a-mi achiziționa un ebook reader. Ulterior am renunțat. Despre audiobook-uri mi-am păstrat însă mulți ani o impresie eronată, aș zice acum, pentru simplul fapt că a asculta o carte citită de altcineva mi se părea, pe vremuri, un exercițiu minat de un oarecare infantilism ce poate fi iertat doar copiilor mici, care nu știu să citească și adoră să audă povești din gura bunicilor ori a părinților. Singura formă plauzibilă de carte audio mi se părea teatrul radiofonic, dar asta era deja altceva. Tot cam pe vremea aceea îmi amintesc că am sancționat un elev care mi-a mărturisit sincer că nu a citit cartea pe care o avusese de prezentat, dar… a ascultat-o. Încă de pe atunci mi-au încolțit însă în minte și îndoielile asupra propriei revolte. Iar azi consider că-i datorez niște scuze fostului meu elev, căci m-am convins între timp că audiobook-ul  e o chestiune de opțiune, în fond. Și că disputa dintre această formă de receptare a unei cărți și lectura ei propriu-zisă este, de fapt, inexistentă.

Mi-au revenit în minte acum câteva săptămâni, după un dialog consistent cu Elena Druță, gândurile mele despre cărțile audio și concepția rigidă pe care mi-au generat-o atunci. Elena, de care mă leagă o prietenie specială, este o pasionată cititoare, dar și o devoratoare de cărți audio, după cum mi-a mărturisit recent. De fapt, ea este cea care m-a determinat să-mi revizuiesc oarecum concepția. Am încercat în repetate rânduri să ascult cărți și mărturisesc că niciodată nu mi-a ieșit până la capăt. Nu știu dacă se datorează structurii mele psihologice, care este mai degrabă cea a unui cititor romantic, de modă veche, ori faptului că nu am găsit încă vocea potrivită care să suplinească plăcerea foșnetului de pagină simțit în buricul degetelor atunci când propria voce imaginară lecturează în gând. Cert este că singura audiție pe care am reușit să o duc până la capăt recent a fost una scurtă, de vreo 20 de minute, a celebrei nuvele rebreniene, Proștii. Și nu am fost grozav de încântată… Nu știu dacă nuvela în sine și faptul că îmi era foarte cunoscută au contribuit la eșecul audiției ori poate vocea feminină care lectura a fost de vină. Am ascultat apoi fragmente din diferite cărți audio în interpretări celebre. Rezultatul – același. Nu m-au convins. Doar Pleșu, cu a sa lectură a Crailor de Curtea Veche și Liiceanu, cu câteva fragmente din cărțile proprii, m-au ținut cu urechile ciulite mai mult timp decât aș fi crezut, însă nici aceste încercări nu au fost duse până la capăt.

Gabriel Liiceanu mărturisea undeva că apariția audiobook-ului a fost pentru el o mare bucurie și că are amintiri plăcute, legate de cărți memorabile pe care le-a ascultat în timp ce se afla la volanul mașinii sale. E drept că eu nu am încercat experiența aceasta și poate că ar fi fost mai nimerit să scriu rândurile de față și după epuizarea ei. Ceea ce m-a împins să o fac însă mai devreme este dorința de a afla ce anume îi face pe pasionații de literatură să prefere una sau alta dintre variante – audiobook ori cartea tipărită. După mine, fiecare are avantaje și dezavantaje, raportate una la cealaltă, strict din punct de vedere pragmatic. Și, dacă odinioară eram împotriva audiobook-urilor, astăzi am devenit tolerantă în privința lor, cu toate că deocamdată nu am găsit încă o carte audio care să mă fascineze. Recunosc, prefer cartea clasică, tipărită și legată frumos între coperte poroase ori lucioase mirosind încă a cerneală atunci când le atingi pentru prima dată prin vreo librărie. Nu am însă de gând să renunț la a experimenta în continuare auzirea cărților. Cine știe, poate, între timp, voi da și peste o lectură care să mă cucerească definitiv.

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *